Fostul politist Marius Coșerariu, un pasionat al poeziei, a compus cateva versuri dedicatei botoșănencei Alexandra Ivanov, tanara mama a trei copii, care si-a pierdut viata in Maternitatea Botosani. 

Cum era de asteptat, poezia se numeste ”Nu am aer” si este una care-ti rupe sufletul de durere. Versurile au fost publicate pe Facebook de sotul Alexandrei, cel care si-a inscriptionat si masina cu poza sotiei sale, pe care scrie mare ”NU AM AER”.

Mihai Coșerariu, pentru prieteni Marius, s-a născut la 29 octombrie 1973, în comuna Tupilați, județul Neamț, căsătorit, doi copii, fost polițist al IPJ Neamț. Este instructor voluntar a unor grupuri de copii ai școlilor de pe Valea Bicazului, cantautor și neobosit al scrisului, ajungând în prezent la al șaptelea volum de poezie.

Va reamintim ca trei copii au rămas orfani în urma moții Alexandrei. În noaptea în care a fost internată, ea a trimis sms-uri medicului care îi urmărea sarcina și medicului de gardă, rugându-i să fie ajutată. Sarcina ei a fost „complicată infecțios” și i-a provocat stop cardiorespirator, au stabilit legiștii.

”NU AM AER – MARIUS COȘERARIU”

Nu am aer, Doamne sfinte, am nevoie de-ajutor,
Strig în van, nu am cuvinte, toate-n trupul meu mă dor
Plâng cu lacrimi de durere în spitalul blestemat
Nimeni nu vrea să-mi răspundă și mă rog neîncetat.

Nimănui nu-i este milă, m-au lăsat în voia sorții,
Am nevoie de-o pastilă, să nu cad în gheara morții
Nu am aer, strig de-o oră, însă mă aud doar eu,
NU-i nici doctor, nu-i nici soră, sunt doar eu cu Dumnezeu.

Nu am aer, strig în noapte, doar ecoul mă aude,
Respir sacadat spre moarte, nimenea nu îmi răspunde,
Strig la doctor, curge sânge, nu am aer, pulsul scade,
Sufletul în mine plânge, Cerul peste mine cade.

Strig zadarnic fără vlagă, orele se scurg nebune,
Sângele pe trup se-ncheagă, ceasul morții stă să sune
Cu o ultimă putere, dau un ultim telefon
Și răpusă de durere sun acasă din salon.

Printre lacrimi dulci-amare îi spun soțului iubit:
„Nu am aer și mă doare, în curând voi fi murit.
Plânge-mă, tu și copiii, clipele îmi sunt deșarte,
Bucurați-vă cu viii, eu mă duc… mă duc departe.

Aici nimeni nu mă vede, sunt săracă, nu am pile,
Strig, dar nimeni nu mă crede, nu am aer, mor cu zile.
Strig, dar nimeni nu m-aude, sângerez în toatre cele
Până-n zorii dimineții voi fi înger printre stele.

Plâng și tremur în suspine într-un strigăt surd și mut,
Plânge hohotind în mine pruncul încă nenăscut.
Știu că m-așteptați acasă, să fiu mamă și soție,
Dar durerile m-apasă, moartera-n tâmple mă mângâie.
Nu am aer, strig într-una, am dureri îngrozitoare,
Parcă aș vorbi cu luna, în spital e închisoare.

Pe copii să-i pui la masă, să aprinzi o lumânare,
Să le spui c-am fost frumoasă, doar că….am plecat la Soare.”
Trupul mi se ofilește, în zadar cu moartea lupt,
Mor ucisă mișelește de-un sistem putred, corupt.

Mor subit, nevinovată, dintr-o gravă nepăsare,
De medici abandonată, tristă, fără lumânare.
Eu din lume îmi iau zborul, dar vă las ca amintire,
Trei copii, să-mi ducă dorul și o tragică iubire.

Lumea merge mai departe, viața toarce ca un caer,
Drumul nostru se desparte, eu vă las, nu mai am aer.